OPINIE SORIN PÂSLARU - REDACTORUL-ŞEF AL ZF

OPINIE SORIN PÂSLARU - REDACTORUL-ŞEF AL ZF

Cea mai mare suferinţă a României la 25 de ani de la Revoluţie

astăzi, 00:04Autor: Sorin Pâslaru

Citeste si:

Dan Armeanu, ASE: Adevărata problemă a României nu este creşterea salariului minim, ci impozitarea mare pe muncă

Scrisoare către mine: "Schimbarea pe care o doreşte mare parte din societatea românească s-ar putea să întârzie"

“Ne-am luat ţara înapoi”? Am o oarecare rezervă

Cea mai mare suferinţă a României la 25 de ani de la Revoluţie este blocarea accesului competenţelor către vârfurile societăţii, economiei şi administraţiei de către reţelele şi dinastiile moştenite de dinainte de 1990.

Sentimentul de frustrare a fost acut până în 1996, perioadă în care au fost blocate investiţiile străine şi privatizarea, însă din păcate România continuă să fie condusă şi astăzi de membri ai dinastiilor, ai căror exponenţi au fost stâlpi ai regimului comunist.

Ruptura faţă de trecut a fost mimată, iar puternicii din politica şi vechile structuri ai anilor ’70-’80 s-au organizat astfel încât să reuşească transferul de la puterea politică la cea economică. După 25 de ani unii dintre ei sunt chiar în funcţii, iar alţii şi-au predat puterea copiilor lor, aduşi pe poziţii înalte cu CV-uri subţiri, dar cu puternic sprijin al reţelelor.

Culmea, chiar şi în business, reţeaua şi-a înfipt rădăcini adânci. Nu sunt vizate doar companiile de stat sau companiile care trăiesc din comenzi de stat, ci găsim chiar copii de foşti ideologi şefi din comunism în poziţii similare astăzi în capitalism. Bine ascunşi, însă cu aceeaşi forţă de a face agenda zilei, altfel nebănuiţi de aproape nimeni în România.

Cum altfel să se explice faptul că în prima linie a Revoluţiei, omul în pulover, profesorul poliglot din Politehnică, cu un discurs atât de coerent şi puternic încât parcă ar fi coborât de pe o scenă, cu notiţele discursului pe cartonaşe precum, după 25 de ani, sâmbătă seară preşedintele Traian Băsescu – era chiar fiul unuia dintre puternicii lideri comunişti din România anilor ’50-’60 care au impus regimul sovietic? Chiar aşa, o întâmplare?

Ca şi cum Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu s-ar fi tras din foşti colonei sau generali ai armatei române din Primul Război Mondial, când aceştia din urmă şi copiii lor au fost hăituiţi în închisorile comuniste  în anii ’50.

Şi nu numai că ginerii foştilor miniştri au dezvoltat puternice afaceri de exemplu cu hoteluri, restaurante sau spaţii comerciale luate (aproape) degeaba - pentru că nu au construit cu banii lor alte restaurante sau hoteluri -, dar reţeaua a avut grijă ca şi ideologic tocmai fiii lor să fie astăzi cei care ne predau învăţăminte anticomuniste. Ca şi cum băieţii lui Nae Ionescu -  dacă ar fi avut - sau ai altor ideologi ai dreptei din interbelic ar fi ajuns să fie capii ideologici ai regimului comunist. Nu se mai găsea nimeni în România decât tocmai fiii celor care au adus sau predat comunismul să ne arate „calea dreaptă” spre capitalism?

Tocmai membrii dinastiilor foştilor secretari de partid, astăzi în diverse structuri, să ne arate drumul spre integrarea euro-atlantică? Tot ei?

O uriaşă operaţiune de intoxicare care a avut drept scop de fapt doar preluarea şi menţinerea controlului. În ’98, mulţi spuneau că aşa e România şi că existenţa acestei reţele a dinastiilor este motivul principal pentru care ţara nu înaintează, dar nu credeam. După 16 ani cred. Dar mai cred şi că România competentă îşi face loc şi sfarmă sub călcâi aceşti pui de nomenclaturişti puşi în funcţii de părinţi, nu de CV.

Este evident că ceea ce ne diferenţiază de ţările dezvoltate este lipsa unui capital autohton puternic. Însă investiţiile străine, oricât ar căra din valoarea adăugată din România în afară, au avantajul că pun în valoare resursa umană de calitate.

Tinerii competenţi şi harnici ajung să conducă businessuri de zeci de milioane de euro sau chiar zeci de miliarde, cum este cazul recent al lui Adrian Viman de la Kaufland, care pleacă să conducă sucursala din Germania a acestei companii, cu afaceri de 13 miliarde de euro.  Sau să îşi facă puternice afaceri independente de unde pot proiecta singuri viitorul României.

Ei vor veni la un moment dat din sectorul privat curat şi din companiile străine în administraţie. Acum, deliberat sunt ţinute salariile miniştrilor jos, pentru ca să nu îi intereseze pe tinerii competenţi şi să forţeze să se „mânjească”  pe oricine ar vrea să construiască în sistemul public, dar va veni clipa când oamenii care trăiesc din salariu îi vor rade.

Dosarele Patriciu şi Voiculescu, unde justiţia s-a întors în timp în anii ‘90 condamnând practic privatizarea frauduloasă a Rompetrol şi a ICA, arată că nu este departe momentul când se vor redeschide dosare precum Bancorex, cea mai mare fraudă din istoria României de după 1990 şi sursa de finanţare a foştilor nomenclaturişti şi a puilor lor care astăzi cred că şi-au găsit culcuş la vârful României.

România este astăzi la jumătate din potenţialul său ca ţară, la un PIB cu doar 30% mai mare în termeni reali faţă de 1990, pentru că în aceşti 25 de ani resursele României au fost prăduite sau administrate de incompetenţi menţinuţi la putere numai prin susţinerea reţelelor şi a dinastiilor de partid. În Polonia, standardul de viaţă s-a dublat în aceşti 25 de ani. Este culmea cum, cu atâtea aparente schimbări de regim politic între stânga şi dreapta, puterea de fapt a rămas în aceleaşi mâini pătate ale celor care de fapt erau gardienii României înainte de ’90. O uriaşă manipulare.

 Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 23.12.2014

 Nota: Am postat acesta opinie a redactorului sef al Ziarului Finaciar, Sorin Paslaru, pe blogul meu, deoarece sunt in TOTALITATE de acord cu punctul de vedere al Domniei Sale.